printre chei by Mariana Dan, Per Contra Poetry Fall 2008

printre chei by Mariana Dan

(ultimul vecin)

sperietoarea de păsări

umbreşte oraşul

a plecat şi ultimul vecin –

ora îşi plânge minutele,

stingătorul de incendii

pe pompierii de plumb

„ea-i în sufletul tău”

mi s-a spus – care-i în mâinile cuiva

şi nimeni nu pleacă nicăieri

care-i în mâinile cuiva

ale altuia, tot un nimeni

sus-pusa e aceea

din spatele oglinzii

ca să n-o vezi

astfel, văzându-te doar pe tine

vezi tot un nimeni

ce doar vede

„dar ea mă ştie

după miros”

ea surâzând de sub oglindă

cu chipul meu

mă ia drept ce nu sunt

învelită, în pătuţul de fier

încovoiată ca biciclistul

asupra roţii, fătul

plutind în jurul furtunului

de sânge

a plecat şi ultimul vecin,

limbile ticăie

„cine e nimeni?”

(furnicarul de lacrimi)

trăsurile ducând ultimii

pasageri la gară -

târziu trecea umbra peste umbră

braţul meu mic te iubea nemărginit

un măr obosit

căzu în muşuroi

şi văzui zidul de piatră

ca reflexia umbrei

celui care cade –

eram reflexia mărului

cu respiraţia rămasă altundeva:

sub podul unei ape,

sub palma-nvineţită

de frigul umbrei sclipitoare

pe firul apei oglindite

şi-atunci văzui

umbra prinzând contur

cum intră-n muşuroi

în furnicarul de lacrimi

ce-aveau să slujească privirii

„de ce-am plecat?”

III

(număratul pantofilor)

pietricica din pantof

bobul de mazăre

e poezia

coajă de nucă pe ape verzi

e pleoapa,

rent-a-car pe râul gange

din dormitor

vorbim să ne mai treacă

de ieri şi de mâine

aprindeţi lumina

să numărăm pantofii -

în cameră nu-i nimeni

pe geam privesc frunzele căzute

unde-s copacii?

(în formă de ou)

Printre chei

aceeaşi lună ca unghia tăiată –

leagănul aleşilor

cu care deschizi uşa

în formă de ou?

pe alb – numele alb:

frica de Dumnezeu

sus-pusa

din codiţa iepurelui

cel ales se spală pe dinţi

şi trimite scrisori albastre

eu călătoresc cu religia mea

pân-la umbra mesteacănului

sub care mi-am îngropat

pisoiul

(din interior)

noi vom face dragoste în întunericul

părinţilor până la capătul

gemetelor pieptului tău

şi tot ce rămâne demn

de a mai fi luat

ca răspuns sau întrebare

privită din interior

lumea nu are pleoape

zăpada roşie curge

prin păpădiile visului

ce ne viscoleşte sălbatic –

cocoşii de luptă dorm

cu capetele tăiate

(melcul rătăcit trece)

suntem cu toţii

turmele fiilor lui hamlet şi

ofelia unduindu-şi voalurile

în năvoadele înţelepciunii

băltoacei în care melcul rătăcit

trece pe sub strigătele mierlelor

abia acum ştiu rotundul

cerului peste care alunecă moale avioanele

firul de lână albă pe care ne-nşirăm gemetele

şi căldura unor haine dezbrăcate

şi spălate atent

călcând peste ape –

numai hainele noastre

numai râsul pe care valurile-l

aduc înapoi

în liniştea-ncăperii

din mine

VII

(la jumătatea de centenar)

te trezeşti strigat pe nume

prin aerul plin cu suflete –

spaima o ia în jos

pe scările din kasa lui kafka

pornim pe urmele celor cu pantofi cenuşii

călărind pe umerii cuiva

a cărui faţă

ia interviewuri

propriului cap

inspectăm cameră de cameră:

acum două minute am sărbătorit

o jumătate de centenar –

din sărbătoare-n sărbătoare

tăiem purceii şi iezii

fericirea trece neobservată

în ochii profetului

doar munţii tremură şi cad -

cine-i tăiat de tăiş,

cine-i pătruns de glontele nimicului?

fluturele necunoscut

nu mai flutură din aripi

iubitule, tu nici nu clipeşti

când te uiţi la mine

din cameră-n cameră mergi

cu oliţa

deschizi uşi şi mănânci

mărul din gura purceluşului

acel glob pământesc minuscul

o imagine a raiului

văzut de un sigmund